Comunitatile europene numara in prezent 15 state membre, cu o populatie de 370 milioane locuitori. In euforia generata de prabusirea comunismului, la sfarsit de secol XX, s-a vehiculat ideea ca Europa va deveni in sfarsit unita. Se uitase poate ca Rusia era inca o mare putere Euro-Asiatica; de fapt mai mult asiatica decat europeana si asta nu numai sub raport geografic. In acelasi context nu s-a tinut seama nici de diviziunea seculara dintre cele doua parti ale Europei.

Incepand din perioada Renasterii, momentul de cotitura cand Europa a luat-o inaintea celorlalte continente, vestul european a fost purtatorul “stindardului” renascentist, acolo stabilindu-se centrul sistemului mondial, la care s-a adaugat ulterior S.U.A. Prin depasirea fragmentarii feudale, s-a format statul national modern, iar prin revolutiile burgheze s-a desfasurat in lumea intreaga expansiunea capitalismului inovator.

Acestea au fost conditiile istorice care au permis statelor vest-europene sa beneficieza din plin de revolutia industriala, sa cucereasca vaste imperii coloniale, devenind astfel bogate si dezvoltate.

In Europa de est, popoarele si nationalitatile luptand pentru formarea statului national in multe cazuri pana in zilele noastre, au ramas predominant agrare, cu structuri feudale care au supravietuit pana tarziu in sec. XX.

Deceniile de comunism nu au schimbat esential locul inferior si subordonat pe care-l ocupa Europa de est in sistemul economiei mondiale, relatiile Est-Vest fiind supuse schimbului inegal reflectat in predominanta masinilor industriale si tehnologiei avansate Vest-Est si in cresterea datoriei externe a Estului in bancile occidentale.

Bilantul perioadei comuniste in Europa de est este tragic: suntem cu 10-15 ani in urma Europei occidentale din punct de vedere tehnologic si de 4-6 ori mai saraci. Cu alte cuvinte, am trecut de la un socialism subdezvoltat la un capitalism subdezvoltat.

Pe plan global, o data cu inlaturarea confruntarii politico-militare dintre S.U.A. si U.R.S.S., ca tip de conflict dominant in afacerile mondiale, accentul s-a deplasat pe competitia economico-tehnologica.

Piata mondiala a devenit acum principalul camp de bataie, desi puterea militara si recurgerea la folosirea fortei raman un factor important in politica internationala. Goana dupa aliante si baze militare din timpul Razboiului Rece a fost inlocuita de eforturile febrile de formare a unor blocuri economice, piete comune si zone economice libere. Este firesc ca acestea sa graviteze in jurul celor trei centre de putere: S.U.A.,Europa Occidentala si Japonia. In aceasta competitie, sansa Europei de a-si depasi competitorii depinde de capacitatea Uniunii Europene de a coopta restul continentului, pentru a forma astfel cea mai larga piata comuna, cu cea mai puternica baza productiva din lume.

De aceea, in fata dilemei dintre “largire” si “adancire”, accentul a cazut recent pe prima, un motiv in plus fiind acela ca, in timp de recesiune economica, guvernele sunt preocupate prioritar de conditiile economiei nationale si deci prea putin dispuse sa adopte masuri de integrare supranationala. La Helsinki, Uniunea Europeana a hotarat sa invite la negocieri, in vederea dobandirii statutului de membru cu drepturi depline urmatoarele tari: Malta, Turcia, Bulgaria, Romania, Slovacia, Lituania si Letonia. In momentul integrarii acestor tari, populatia Uniunii va numara peste 500 milioane, ceea ce reprezinta o crestere cu 30% a populatiei actuale; o crestere asemanatoare va consemna si extinderea teritoriala a U.E.

Acceptarea Turciei, tara musulmana, marcheaza un moment special reflectand nu numai intentiile de extindere a frontierelor geografice ale Europei, cat si a celor culturale si religioase. Turcia reprezinta o punte de legatura cu Asia si cu Orientul Mijlociu, dar este si un punct de stabilitate in sud-estul Europei.

Invitarea la negocieri a Bulgariei, Romaniei si Slovaciei si deasemenea invitarea Poloniei, Ungariei, Cehiei si Sloveniei conduce la integrarea economica si politica a zonei Central si Est-Europene care in timpul Razboiului Rece s-a aflat in zona de influenta a Rusiei.

Prin acceptarea republicilor baltice (Letonia, Lituania si Estonia) in U.E., aceasta se va invecina direct cu Rusia, moment semnificativ in ceea ce priveste relatiile Uniunii cu aceasta.

Pe termen scurt, decizia pare sa afecteze procesele de dezvoltare a Uniunii, in sensul ca aceste state au nevoie de sprijin financiar pentru a-si ridica performanta economica, dar pe termen mediu si lung, integrarea spatiului central si sud-est european prezinta certe avantaje: se mareste piata interna, forta Uniunii va creste, iar Europa ca atare se va intregi.

Aceasta reprezinta o provocare la adresa capacitatii Uniunii de a se adapta din mers la noua situatie, testand in acelasi timp si hotararea sa de a valorifica oportunitatile de dezvoltare economica si de maturizare politica.

Dinamica integrarii este de asemenea natura incat atunci cand U.E. nu poate avansa pe cale adancirii, decurge la largire. U.E. nu poate bate pasul pe loc. O astfel de situatie s-a ivit in decembrie 1999. Dupa ce a infaptuit piata unica si a initiat uniunea monetara, U.E. trebuie sa dea piept cu unitatea politica si statala.

Iata de ce la summit-ul de la Helsinki din decembrie 1999 U.E. a preferat sa se axeze nu pe adancirea, ci pe largirea integrarii, hotarand sa inceapa negocierile de aderare cu 6 noi state, intre care si Romania.

In favoarea largirii pledeaza competitia de pe piata mondiala in care U.E. se confrunta cu S.U.A. si Japonia, secondate indeaproape de China. La Seul, in 1992, economistul american Lester Thurow declara la conferinta consacrata formarii zonelor si blocurilor economice;” Europa se afla in fruntea miscarii, construind o casa europeana care nu a existat de 2000 de ani, deoarece asa ii dicteaza interesele, iar cine controleaza piata cea mai larga va dicta si regulile jocului pe piata mondiala. America a dictat aceste reguli in ultimii 50 ani, deoarece ea controla piata mondiala; in urmatorii 50 ani Europa va dicta aceste reguli, deoarece controleaza cea mai larga piata.”Thurow se referea la faptul ca U.E. constituie blocul cel mai compact din lume, deoarece comertul exterior al celor 15 state membre se desfasoara in proportie de 70% in cadrul european, in timp ce continentul nord-american absoarbe doar 26% din comertul exterior al S.U.A., iar zona Pacificului absoarbe numai 35% din comertul total al Japoniei. Largirea U.E. cu 12 pana la 20 state, majoritatea foste tari comuniste din Europa Centrala si de Est, va transforma U.E. dintr-un club al tarilor bogate intr-o comunitate cu adevarat europeana.Expansiunea comunitatii va cere unele schimbari in modul cum opereaza ea astazi, caci tarile mai sarace din Rasarit au prioritati diferite de cele ale tarilor bogate din vest.

Cand, la Helsinki, U.E. a decis sa inceapa negocierile de integrare cu Romania, revista ” The Economist ” prevedea finalizarea acestui proces in 2009- 2010. Previziunile oficiale romanesti sunt ceva mai optimiste, dar pentru ca acestea sa devina realitate Romania va trebui sa tina pasul cu cerintele Uniunii Europene si sa vina in intampinarea “casei comune ” cu propuneri constructive si concrete.

Acum, cand “filmul de groaza” al zilei de 11 septembrie 2001, inca ne mai bantuie noptile si sufletele, cand blocurile gigant World Trade Center nu mai exista, cand campania antiterorista mondiala si-a atins doar partial scopul, iata ca S.U.A. a decis sa mearga impotriva curentului, refuzand sa participe la ceremonia de infiintare a Tribunalului Penal International, la 11 aprilie 2002, la sediul ONU din New York. Washingtonul refuza sa recunoasca dreptul acestei instante de a judeca cetateni americani.

Michael Posner, director executiv al Comitetului Avocatilor pentru Drepturile Omului mentioneza ca: ” Acesta ar fi un semnal primejdios catre alte guverne din lume.”

Cu toata opozitia S.U.A., Tribunalul Penal International a devenit o realitate si va incepe sa functioneze anul viitor, la Haga. El va fi abilitat sa judece cazurile de genocid, crime impotriva umanitatii sau crime de razboi, comise dupa data de 1 iulie 2002, oriunde in lume.

Succesele ONU in mentinerea pacii depind de ” unitatea “” marilor puteri si de modul in care acestea isi exercita ” responsabilitatile ” speciale conferite de Carta, de colaborare reciproc avantajoasa a tuturor statelor.

Pentru Romania, momentul ” sfidarii teroriste “din 11 septembrie 2001, nu va aduce decat posibilitatea grabirii mult doritei integrari in NATO, desi la reuniunea ministrilor de externe a tarilor membre NATO si ai statelor candidate de la Reykjavik din 15 mai 2002, cele sapte state candidate – printre care se afla si Romania, au avut surpriza neplacuta de a vedea ca textul comunicatului final a fost unul laconic, nefacandu-se nici o referire la o extindere ” robusta ” si ” o largire a Aliantei de la Marea Baltica la Marea Neagra “. Partea care, totusi, da sperante candidatilor este cea care precizeaza ca aderarea statelor se va face in bloc.

Cu aceasta ocazie, apropierea reala dintre NATO si Rusia, materializata prin semnarea unui parteneriat, nu ne ofera inca sansa de a putea anticipa modul in care va evolua aceasta relatie. Publicatiile moscovite sustin ca in urma semnarii acordului dintre cei doi fosti ” rivali “, Rusia nu a castigat nimic. De mentionat faptul ca Rusia nu va avea drept de veto in viitorul parteneriat si ca presedintele Putin a obtinut prea putin de aceasta data.

Preocupati de ” refacerea “, regandirea sistemului de securitate national si de eradicarea terorismului mondial, Statele Unite se grabesc spre ” largirea ” granitelor NATO, pentru a-si putea aroga titlul de ” jandarm mondial ” .

Acum, cand NATO este intr-un moment de redescoperire a identitatii sale, aparitia unei forte institutionalizate de aparare comuna si de gestionare a crizelor, creata pentru evitarea unui eventual conflict militar si pentru mentinerea pacii in spatiul Uniunii Europene, cu un efectiv de 6o mii de militari, este mai mult decat necesara si benefica.

Mileniul in care am intrat, cu probleme atat de diferite de cele care au dus la constituirea ONU, cere ca sarcina politica centrala, crearea unei institutii internationale capabila sa faca fata problematicii secolului XXI.

Presiunea integratoare a revolutiei tehnico-stiintifice si antagonismele sociale sau nationale, lupta celor aproape 200 de natiuni impotriva puterilor bogate si dezvoltate pentru a descentraliza sistemul politic si economic mondial si a redistribui intr-un mod mai echitabil bogatia si cunostintele, conflictele crancene de pe piata mondiala pentru cucerirea suprematiei sau unui simplu loc al existentei nationale, asaltul corporatiilor multinationale asupra sistemului statal, ca si goana nebuna de a pune mana pe arme cat mai distrugatoare si nocive- toate acestea au impins anarhia de pe arena internationala spre un punct fara intoarcere.

Daca omenirea nu este in stare sa puna stapanire pe aceste procese revolutionare si sa faca ordine intr-o lume din ce in ce mai nebuna, secolul XXI ar putea trece in istorie ca cea mai critica si exploziva epoca a sa, deoarece niciodata nu s-au adunat atatea contradictii sociale, economice si politice care cer schimbari structurale intr-o lume atat de mica, de compacta si capabila de autodistrugere.

In secolul XXI, produsul national brut pe locuitor in tarile dezvoltate va fi de 12-15 ori mai mare decat cel din tarile subdezvoltate.In schimb, raportul dintre populatia celor doua grupuri de state va fi de 1/5. Oricine va pune aceste doua seturi de cifre impreuna va intelege ca explozia nu se va rezuma numai la populatie. Au existat dintotdeauna, in istoria omenirii, mari discrepante intre tarile bogate si cele sarace, dar acum arabul, pakistanezul, palestinianul, libianul, bolivianul sau argentinianul pot vedea pe micul si marele ecran cum traiesc oamenii din tarile bogate si astfel, oamenii bogati nu se vor mai putea izola in spatele zidurilor inalte aparate cu ajutorul curentului electric, iar zborul aeronavelor de la Buenos Aires la New York, de la Lagos la Londra si de la Erevan la Frankfurt dureaza numai doua ore, apropiind astfel cele doua ” lumi “.

In pofida tuturor acordurilor de dezarmare ruso-americane, au ramas suficiente arme de distrugere in masa in arsenalele a cel putin cinci state capabile de a provoca un holocaust global, iar o serie de state mici si ambitioase sunt pe cale de a fabrica arme atomice, chimice sau biologice, ne maivorbind de posibilitatea recent aparuta ca anumite grupari teroriste sa puna mana pe arme ” portabile ” sau neconventionale, cat mai originale ca inventivitate, folosindu-le pentru santaj, rascumparare sau pur si simplu pentru a instaura teroarea, groaza.

Poluarea mediului inconjurator continua cu viteza sporita, iar probleme ca alimentele, apa si clima pot dobandi dimensiuni critice. In tarile din Sud, peste un miliard de oameni sunt lipsiti de ocupatie si doresc locuri de munca.

Acum cand pilonii vechii ordini mondiale se prabusesc unul dupa altul, ce fel de institutie internationala ar putea face fata cu succes unor probleme de o asemenea amploare ?

Este clar ca ONU nu a fost nici conceputa, nici structurata pentru asa ceva. Mi se pare logic si rational ca un nou tip de institutie autorizata sa opereze pe plan mondial, o institutie capabila nu numai sa elaboreze programe si sa ia decizii, dar sa dispuna si de autoritate si mijloace pentru a asigura implementarea lor, intr-un cuvant, o institutie cu putere proprie.

O Autoritate Mondiala va trebui creata mai devreme sau mai tarziu, daca omenirea vrea sa supravietuiasca in conditii decente pe aceasta planeta.

Sunt cunoscute conditiile istorice in care au aparut cele doua organizatii internationale ale istoriei moderne : Liga Natiunilor si ONU.

ONU a avut intradevar un rol istoric, inlesnind procesul de decolonizare si de formare a noilor state nationale din Africa, Asia si America Latina, extinzand astfel sistemul interstatal la scara universala.

In acelasi timp, este evidenta incapacitatea de a asigura securitatea si pacea internationala in epoca postbelica. Lucru cel mai greu este incapacitatea organului suprem- Consiliul de Securitate- de a impune statelor respectarea deciziilor ONU ( cazuri tipice sunt Serbia si Israel, care au sfidat deciziile Consiliului).

Este foarte grav ca intr-o lume ca a noastra sa se instaleze sentimentul ca violarea legilor internationale, chiar si comiterea unui act calificat de agresiune, se bucura de impunitate si ca nimic nu poate nici sa-l opreasca, nici sa-l sanctioneze cum se cuvine. Agresorii si dusmanii omenirii vor ajunge astfel la concluzia ca, in timp ce in orice tara din lume crima se pedepseste, in mediul international crima renteaza.

In orice tara exista statul si organele sale de politie si justitie, in timp ce, pe arena internationala nu exista asa ceva.

In ultima instanta, tocmai aceasta functie de mentinere a legii si ordinii pe care statul o detine pe plan national urmeaza sa o detina pe plan international Autoritatea Mondiala.

Discutii pe aceasta tema au mai avut loc, dar ceea ce lipseste este claritatea conceptuala si stiintifica, in special cu privire la focalizarea politicului care a fost si ramane factorul decisiv in rezolvarea problemei ordinii mondiale.

Trebuie sa reamintim ca organizatiile internationale nu au avut nici o data autoritatea de a adopta decizii si de a le implementa, pentru simplu motiv ca in sistemul interstatal decizia constituie prerogativa exclusiva a statului national.

Pentru prima data in istorie vorbim despre o institutie internationala care va poseda putere proprie.In practica, aceasta va insemna ca un transfer de putere- desigur partial si treptat- va avea loc dinspre statele nationale, la institutia mondiala.

Prin ” ordine mondiala ” intelegem un model de relatii de putere intre statele capabile sa asigure functionarea variatelor activitati internationale, potrivit unui set de reguli scrise si nescrise.

Istoriceste, cazul necesitatii Autoritatii Mondiale se bazeaza pe aparitia Sistemului Mondial in sensul contemporan al notiunii. Acest sistem este menit sa depaseasca sistemul interstatal, sau al aliantelor continentale actuale.

Acum cand informatia este instantanee si atotcuprinzatoare, comunicatia universala, transportul supersonic, armele moderne- planetare, putem vorbi despre politica mondiala, piata mondiala, probleme mondiale si chiar criza mondiala, vechiul dicton ” pacea este indivizibila ” avand un inteles global.

In aceasta faza a istoriei, Autoritatea Mondiala devine o institutie nu numai necesara rational, dar si relevanta si credibila, pentru ca ea va asigura functionarea unui sistem global supercomplex.

Chiar si Papa Ioan Paul al II-lea,in faimoasa enciclica ” Pacem in Terris ” , declara : ” Actualul sistem de organizare si modul in care opereaza principiul sau de autoritate la scara mondiala nu mai corespunde cerintelor obiective ale binelui comun universal ” , si tot Sanctitatea Sa propune o ” autoritate publica cu puteri in toata lumea si inzestrata cu mijloace adecvate “.

Noua ordine mondiala va fi instalata printr-o strategie de tranzitie ce va trebui sa faca fata celor patru probleme fundamentale ale lumii contemporane ( razboiul, saracia, injustitia sociala si distrugerea mediului inconjurator).

Procesul actual al integrarii supranationale, desfasurat in prima faza la nivel regional, va crea unitati mai largi in jurul centrelor de putere ( SUA, Europa, Japonia si altele), care se vor angaja intr-o competitie acerba pe piata mondiala.

Este de dorit ca Autoritatea Mondiala sa ia nastere inainte de formarea noilor unitati integrate, tocmai pentru a controla desfasurarea acestui proces fara conflicte sangeroase si distrugatoare.

Crearea unui nou tip de institutie internationala presupune clarificarea problemelor politice, juridice, economice si institutionale implicate in aceasta formidabila transformare a ONU intr-o Autoritate Mondiala. Se impune o munca acerba de analiza si cercetare la scara internationala pentru a se gasi modalitatea crearii acestei institutii internationale cu putere proprie.

In faza initiala, Autoritatea Mondiala, va fi delegata sa indeplineasca urmatoarele sarcini : mentinerea pacii- prin infaptuirea dezarmarii generale si complete si abolirea razboaielor ; restructurarea relatiilor economice internationale cu scopul de a depasi criza economica si a elimina inegalitatile dintre tarile bogate si cele sarace.Asigurarea pacii presupune distrugerea sistemului razboinic si interzicerea cursei inarmarilor- forma sa specifica de miscare. Aceasta presupune si eliminarea treptata a organizatiilor si fortelor militare in paralel cu formarea unei Forte de politie mondiala si activarea Tribunalului Mondial, necesare pentru a interveni in rezolvarea pasnica a conflictelor si a sanctiona oricand si oriunde violarea legii.

Autoritatea Mondiala se va ingrijii ca nici o putere straina sa nu intervina in afacerile interne ale statelor membre.

Numai folosirea fortei in relatiile internationale va cadea in competenta Autoritatii Mondiale.

Masurile de asigurare a increderii statelor, sunt absolut necesare in cazul unei institutii supranationale, mai ales in materie de securitate nationala, dezarmare si pozitie mondiala, nimeni nestiind deocamdata cum va arata economia,politica si legea unei lumi fara razboaie.

Carta Autoritatii Mondiale va preciza ce fel de autoritate si putere ii va fi incredintata si ce fel de garantii vor fi necesare pentru a impiedica organele noii institutii sa se amestece in domeniile care vor ramane sub autoritatea statelor nationale.

Important este sa se confere sentimentul ca in organizarea Autoritatii Mondiale vor fi asigurate conditii egale si de fair-play pentru toate natiunile, indiferent de marime, putere, bogatie, ideologie. Experienta istorica a implementat in natiunile mici si sarace teama si suspiciunea cauzate de manipularea organizatiilor internationale de catre cei puternici si bogati.

Admit ca Autoritatea Mondiala, oricat de rationala este necesitatea ei si oricat de convingatoare functia ei istorica, devanseaza insa realitatile politice si ideologice din zilele noastre.

Totusi, acum cand Alianta Nord-Atlantica a depasit granita Euro- Asiatica a muntilor Urali, cand Uniunea Europeana isi creeaza propria ” Forta de reactie rapida ” ar fi momentul ca tara noastra sa intre in jocul politic mondial.

Aflata intre aceste blocuri de putere, Romania poate sa ofere spatiul necesar (Casa Poporului) pentru adapostirea noului organism international aflat in formare, intinzand mainile catre acestea si privind catre propriul viitor.

Autoritatea Mondiala, sau acest ” embrion ” al unei forte internationale ce va apara pacea pe intreg globul, va atrage curand si alte state, devenind treptat un centru mondial de importanta capitala.

Avand in vedere avantajele economice si politice ce decurg din infiintarea acestui organism, tara noastra trebuie sa foloseasca atuul pozitiei geografice pentru a invita aici, la noi acasa, cele mai mari puteri, pentru trasarea liniilor directoare ce vor conduce la constituirea Autoritatii Mondiale.

Acum este timpul si momentul pentru diplomatii romani de a lua initiativa pe plan mondial, asezand astfel Romania pe adevaratul sau loc in lume.

Traind la o raspantie de drumuri, de religii si culturi, si din nefericire, la o raspantie de navaliri si imperialisme, numai intelegand intregul complex geografic, istoric si geopolitic din care facem parte identitar, complex pe care cele trei elemente geografice – muntele, marea si fluviul il stapanesc,ne putem intelege, asuma si hotari plenar destinul.

De-a lungul intregii noastre istorii multimilenare ne-am dorit permanent pacea si nu am dus decat lupte de aparare. In continuarea acestei vechi traditii trebuie sa luptam si acum pentru pace, dar de aceasta data cu armele gandirii, ale diplomatiei.

Ospitalitatea ne-a caracterizat din totdeauna. Romanul a fost o gazda primitoare pentru strainul prigonit, pentru cel ce a avut nevoie de ajutorul sau. Sa invitam aici, in Romania, natiunile Uniunii Europene pentru crearea unui Centru comun al vietii si ecologiei, al apararii demnitatii umane prin eradicarea saraciei si inegalitatilor sociale si al salvarii vietii planetare prin oprirea catastrofelor datorate elementului uman aflat in cautare iresponsabila de profit imediat.

Plina de insemnatate politica si ecumenica pentru Romania, dar si pentru crestinism a fost vizita Papei Ioan Paul al II-lea la Bucuresti, in luna mai 1999. Cu aceasta ocazie Papa la invitat pe Patriarhul Teoctist sa viziteze Vaticanul. Aceasta a fost cea mai mare surpriza a celor trei zile de vizita a Suveranului Pontif la Bucuresti, demonstrand clar ca, din moment ce Papa si-a asumat raspunderea anuntarii ei chiar in timpul Liturghiei catolice de duminica, din Parcul Izvor , in fata unei adunari uriase, ” Cortina de Fier ” dintre Vestul Catolic si Estul Ortodox s-a topit, sau mai curand, a fost mutata spre Rasarit, dincolo de teritoriile romanesti.

Invitatia pentru o noua vizita a Patriarhului la Vatican, are o semnificatie cu totul aparte fata de cea din ianuarie 1989.In spatele vizitei de acum 10 ani, cand Teoctist a trecut peste interdictia lui Ceausescu si l-a intalnit pe Papa, se citea usor dorinta politica a Occidentului de a provoca inca o fisura in blocul comunist.

De aceasta data miza este mult mai mare. In 1989, soarta comunismului era pecetluita inclusiv in Romania. Acum o noua vizita a Patriarhului la Vatican nu poate avea alt scop decat continuarea demersurilor incepute la Bucuresti, demersuri care vizeaza unificarea intr-un timp cat mai scurt al celor doua Biserici si anularea efectelor Marii Schisme de acum aproape un mileniu.

Scopul asumat de Papa Ioan Paul al II-lea si Patriarhul Teoctist depaseste prin dimensiune si strategie sfera politicului si asistam la o revenire in forta a Bisericii in sfera politicii de anvergura, a geopoliticii mondiale.

Vaticanul nu a acceptat niciodata rolul secundar pe care Marile Puteri i l-au rezervat in ultimii ani, dar pentru a revenii in prim-planul mondial avea nevoie de o schimbare spectaculoasa a datelor problemei planetare.

Aceasta schimbare este pe cale de a se realiza prin intrarea in jocul mondial al Bisericii Ortodoxe Romane. Patriarhul Teoctist a inteles demersurile Papei si avantajele pe care Romania le-ar putea obtine din aceasta.

Vizita Papei la Bucuresti si imbratisarea cu Prea Fericitul Teoctist ar putea insemna refacerea unitatii comunitare a vechii ROMANIA, marea zona crestina din jurul bazinului Marii Mediterane.

Aceasta alianta Vatican – Bucuresti si o eventuala extindere a ei poate avea un impact neasteptat, chiar nesperat de liderii actuali ai lumii si poate servi de meditatie politicienilor si politologilor romani spre a deveni un capital geopolitic foarte valoros si bine valorificat de tara noastra si nu doar un potential ramas la stadiul de studiu teoretic.

Propunerea infiintarii unui Centru Divin Suprem, aici la Bucuresti, ce va putea aduce la ” masa tratativelor ” toate religiile recunoscute ale lumii si va pune la dispozitia acestora laboratoare de cercetare spirituala pentru descoperirea caii comune de salvare a omului, a vietii si a planetei, prin accesarea sublimului si inaltului sentiment de iubire, va fi in consonanta cu dorinta noastra de pace. Romania va deveni, in acesta situatie, o placa turnanta, care va lua initiative ce-i vor fi favorabile ei, cat si altor state.

Rolul geopolitic al celor trei elemente geografice romanesti- Carpatii, Dunarea si Marea Neagra, ce sunt in acelasi timp si europene, se regaseste natural intr-o simfonie unitara de geopolitica romaneasca. Aceasta se cere a fi dirijata in permanenta de oameni politici experimentati, iar fiecare dintre noi trebuie sa ne cunoastem in orice moment locul si partitura ;astfel simfonia noastra nu va veni in dezacord cu cea europeana si cu cea mondiala, chiar daca.

” Romania se gaseste in punctul critic : intre Europa si Asia ” .

Aderarea României la Uniunea Europeană

ISTORIE

România a fost prima ţară din Europa centrală şi de est care a avut relaţii oficiale cu Comunitatea Europeană. În ianuarie 1974, o înţelegere a inclus România în Sistemul Generalizat de Preferinţe al Comunităţii, după care a semnat o serie de acorduri cu CEE pentru facilitarea schimburilor comerciale. În 1980, România a procedat la recunoaşterea de facto a Comunităţii Economice Europene, prin semnarea Acordului privind crearea Comisiei mixte România – CEE, concomitent, fiind semnat şi Acordul asupra Produselor Industriale.

Relaţiile diplomatice ale României cu Uniunea Europeană datează din 1990, urmând ca în 1991 să fie semnat un Acord de Comerţ şi Cooperare. Acordul european a intrat în funcţiune în februarie 1995. Prevederile comerciale au fost puse în aplicare începând din 1993 printr-un “Acord Interimar”. România a trimis solicitarea de a deveni membru pe 22 iunie 1995, împreună cu Declaraţia de la Snagov, un document semnat de toate cele paisprezece partide politice importante ale României, în care acestea îşi exprimau sprijin deplin pentru integrarea europeană.

În iulie 1997, Comisia şi-a publicat “Opinia asupra Solicitării României de a Deveni Membră a Uniunii Europene”. În anul următor, a fost întocmit un “Raport privind Progresele României în Procesul de Aderare la Uniunea Europeană”. În următorul raport, publicat în octombrie 1999, Comisia a recomandat începerea negocierilor de aderare cu România (cu condiţia îmbunătăţirii situaţiei copiilor instituţionalizaţi şi pregătirea unei strategii economice pe termen mediu). După decizia Consiliului European de la Helsinki din decembrie 1999, negocierile de aderare cu România au început la 15 februarie 2000.

Obiectivul României a fost de a obţine statutul de membru cu drepturi depline în 2007. La summit-ul de la Thessaloniki (Salonic) din 2004 s-a declarat că Uniunea Europeană sprijină acest obiectiv.

În Raportul de ţară din 2003, întocmit de baroana Emma Nicholson, parlamentară europeană în grupul popularilor creştin-democraţi, se menţionează că “Finalizarea negocierilor de aderare la sfârşitul lui 2004 şi integrarea în 2007 sunt imposibile dacă România nu rezolvă două probleme structurale endemice: eradicarea corupţiei şi punerea în aplicare a reformei”. Recomandările destinate autorităţilor române privesc: măsurile anticorupţie, independenţa şi funcţionarea sistemului judiciar, libertatea presei, stoparea abuzurilor politiei.

Amendamentul 19 al aceluiaşi raport a dat cele mai multe emoţii la Bucureşti, deoarece în acesta se propunea iniţial suspendarea negocierilor cu România. “Parlamentul European cere Comisiei o analiză detaliată şi o monitorizare permanentă a problemelor menţionate în raport şi raportarea acestora către parlament. Prin urmare, recomandă Comisiei şi Consiliului să reorienteze strategia de aderare a României, pentru a îndruma această ţară către un stat de drept. (…) Cere Comisiei să stabilească de urgenţă un plan pentru o monitorizare mai bună şi mai eficientă a implementării acelei părţi a legislaţiei europene deja adoptate de România, în special în ceea ce priveşte justiţia şi afacerile interne”, se arată în amendament.

După dezbaterea din Parlamentul European, raportului i s-a dat câştig de cauză, însă s-au realizat câteva schimbări care au moderat tonul acestuia. România a reacţionat imediat prin realizarea unui plan de acţiune pentru anii dinaintea aderării. Până la sfârşitul anului şi pe parcursul anului 2004, Uniunea Europeană a dat semnale bune în privinţa României iar la summit-ul de la Bruxelles din 2004, primul al uniunii lărgite, România a primit asigurări că face parte din primul val al extinderii alături de Bulgaria şi celelalte 10 state care au aderat la 1 mai la Uniune şi că Uniunea Europeană are în vedere integrarea acesteia la 1 ianuarie 2007, conform planului. Comisarului european pentru extindere, Günter Verheugen, a exprimat de multe ori în vizitele sale dorinţa Uniunii de a vedea România cât mai repede ca membru cu drepturi depline al acesteia.

România a încheiat negocierile de aderare în cadrul summitului UE de iarnă de la Bruxelles din 17 decembrie 2004. Tratatul de aderare a fost semnat pe 25 aprilie 2005 la Abaţia Neumünster din Luxemburg, urmând ca cele două ţări să adere la 1 ianuarie 2007, cu excepţia cazului în care sunt raportate încălcări grave ale acordurilor stabilite, caz în care aderarea va fi amânată cu un an, până la 1 ianuarie 2008 (clauze de salvgardare).

Comisia Comunităţilor Europene a publicat în octombrie 2005 un nou raport de ţară, privind progresele înregistrate de România în perspectiva aderării la UE. Potrivit acestuia, România continuă să îndeplinească atât criteriile politice pentru a deveni Stat Membru cât şi criteriul unei economii de piaţă funcţionale. Raportul afirmă că „o punere în practică serioasă a programului propriu de reforme structurale îi va permite să facă faţă presiunilor concurenţiale şi forţelor de piaţă din cadrul UE.“. Raportul mai precizează că România a făcut progrese semnificative în alinierea legislaţiei interne la legislaţia Uniunii Europene şi va fi capabila să-şi îndeplinească obligaţiile de Stat Membru al Uniunii începând cu momentul preconizat al aderării, dacă va accelera pregătirile într-o serie de domenii şi se va concentra pe consolidarea capacităţii administrative în ansamblul ei.

OPINIE PUBLICA

În general, în România, opinia publică este favorabilă integrării europene. Potrivit Eurobarometrului 64, desfăşurat în toamna anului 2005, încrederea românilor în Uniunea Europeană, deşi încă cea mai mare între statele membre sau în curs de aderare, este tot mai apropiată de cea a altor state membre: 64% faţă de 62% în Portugalia şi Grecia.